lost

în seara asta n-am chef să-ţi vorbesc. Simt că orice aş putea să-ţi spun ar fi redundant, inutil. Prefer să mă bag în pat şi să citesc ceva. Poate mâine…

Hai că n-am somn. Stau aşa, în pat, întins pe spate, cu ochii aţintiţi în tavan, vorba vine aţintiţi, e întuneric, nu văd tavanul, doar îmi închipui că e acolo, şi nu se-ntâmpă nimic. Dacă n-ar fi bâzâitul ritmic al cooler -ului de la server, aş jura că s-a oprit timpu-n loc.

M-am enervat. Nu pe alţii, pe mine. Am fost idiot. Am făcut aşa cum fac eu întotdeauna, zic sau scriu lucruri, fără să mă gândesc la consecinţe. Mi-am cerut scuze, degeaba, ştiu că scuzele mele nu fac doi bani. Căcat. Stai mă idiotule în banca ta, vezi-ţi lungu’ nasului, nu-ţi mai da aiurea cu părerea despre lucruri pe care nu le cunoşti! Dar aşa sunt eu. Nu pot să lupt cu asta. Idiot, ştiu.

Să mor dacă pricep de ce în momentul în care apare un om valoros pe weblog, nu mă, nu e vorba de mine, toţi idioţii sar să-i dea în cap. Şi nu discut motivele. Bine mă, înţeleg că faci o glumă, un mişto, o caterincă, că vorba aia, râdem, glumim, futem, plătim. Da’ nu jigneşti, mă, înţelegi? NU JIGNEŞTI! Mai ales când habar n-ai despre ce e vorba, când n-ai nici o legătură cu persoana respectivă, când nu cunoşti nimic despre ea, când o percepi doar prin ce scrie. Nu jigneşti mă, să-ţi fie clar! Şi nu atât pentru că ar fi o chestiune elementară de bun simţ, cât pentru faptul că n-ai de unde să ştii cum va reacţiona respectivul. Dacă, orbit de furie, află unde stai şi vine peste tine cu o mână de băieţaşi de cartier, şi te lipseşte brusc de privilegiul de a te mai trezi a doua zi dimineaţă? Ei căcat, zici, păi asta se întâmplă numai în filme. Da mă, aşa e, există o probabilitate de 0.0…01% să se-ntâmple, DA’ SE POATE ÎNTÂMPLA, MĂ! La fel cum se pot întâmpla multe altele. Şi unele dintre ele ar putea să te afecteze şi pe tine. Sau numai pe tine. Gândeşte-te la asta. Dacă îţi permiţi să gândeşti, adică. În fine. Deci nu jigneşti! Şi dacă n-ai băgat asta la cap până acum, eşti un idiot! Da, mă, da, IDIOT! Şi din punctul meu de vedere nu faci nici cât două parale ruginite.

Hai că m-am mai răcorit. Cum era mă aia? “Dacă apare pe lume vreun geniu adevărat, îl vei cunoaşte sigur după acest semn, şi anume toţi imbecilii se vor uni într-o conjuraţie împotriva lui.” – Jonathan Smith, Thoughts on Various Subjects, Moral and Diverting. Asta aşa, în loc de concluzie. Hehe, stai mă calm, că l-am copiat din “Conjuraţia Imbecililor” a’ lu’ Toole, doar nu credeai ca ştiu pe de rost citate cu mai mult de 3-4 cuvinte. Şi Toole ăsta, săracu’, a ajuns să fie apreciat abia după ce a murit, auzi tu, mă, să iei premiul Pulitzer post-mortem …

Hai că e de bine, m-a luat şi somnu’.

Pe data viitoare.

O zi d-aia plină, pe fugă.

Întâlnire de afaceri, interviu şi cina la restaurant.

Să le iau pe rând.

Am plecat cu vreo juma’ de ora mai devreme de la serviciu (asta după ce am întârziat o oră de dimineaţă, şi tot s-au mirat colegii “Da’ ce-i cu tine bă aşa devreme!?”, heh, cine dracu’ mai stă să contorizeze) ş-am ajuns prin Pipera pe la 17:10. Bine, întâlnire de afaceri e pretenţios spus, mai degrabă o întâlnire de amici, la care s-au discutat tangenţial şi afaceri. Eu cu ochii pe ceas, trebuia să ajung la interviu, îmi propusesem să plec pe la 18. Bineînţeles că socoteala de-acasă nu se potiveşte, ne prinde 18:15, stabilim ultimele detalii şi fug.

Futu-i, o să fac o primă impresie proastă, n-am nici o şansă să ajung la ora asta în 30 de minute pe undeva pe lângă Marriott . Aşa că sun, măcar să anunţ că întârzii. “Sunt prin Pipera, o să întârzii vreo 10-15 minute” (eu şi estimările mele complet deplasate, întotdeauna zic că plec o oră şi mă întorc peste trei). “Aoleo, Pipera, deci cam într-o oră eşti aici”. Cum mă, o oră, mă ambiţionez eu, îmi pun în valoare toate talentele mele şoferistice acumulate de-a lungul a doi ani de condus prin Bucureşti zi de zi, aglomerat, foarte aglomerat, la un moment dat încep să cred că o să depăşesc ora, da’ na, mă bag pe linia de tramvai şi recuperez, şi ajung în 45 de minute. Pfiu! Deci firmă prosperă, respectabilă, multinaţională. Tipu’ mă intreabă “subtil” dacă am download-at CVu’ de pe net şi am schimbat doar numele şi data naşterii. Hai mă, oi fi părând eu mai inocent, aşa, da’ prost nu sunt. Sau, mă rog, aşa cred. Vorba unei bune prietene, ehei, câte se ascund sub mustaţa mea de d’Artagnan! Da’ chiar mă, mi-e dor de ea! Dar să nu picăm în sentimentalisme. Aşa, şi încep eu să-i povestesc c-am făcut şi-am dres, viaţa mea profesională de la începuturi şi până în zilele noastre, tipu’ mă mai întreabă din când în când câte ceva, îmi dezvăluie viziunea firmei, se interesează dacă sunt dispus să plec, în interes de serviciu, mă, nu la distracţie, din Bucureşti sau din ţară, păi cum să nu fiu? Am vorbit vreo 90% din durata discuţiei, eu. În fine, cred c-am făcut impresie bună. Următoru’ interviu pe la jumătatea lu’ februarie, cu mai marii regiunii, în engleză. Kind of intimidating, but it’ll be fine.

În drum spre casă, îmi zic că dacă tot sunt la (semi)costum, aş putea să mă răsfăţ niţel la Ruby Tuesday. Mai fusesem de vreo două ori şi mi-a plăcut, servire bună, mâncare bună spre foarte bună, atmosferă calm-intimă, muzică în surdină, un televizor dat pe EuroSport , păcat că nu sunt fan sărituri cu schiurile la trambulină. Dar extrem de scump, după mine. Bun de frecventat o dată la o lună-două. Ţin minte că m-a întrebat mai demult o prietenă, foarte mirată, “Şi cum mă, tu te duci la restaurant DE UNU’ SINGUR!?”. Da mă, da, singur, de ce, e vreo problemă, e delict federal şi eu nu ştiam? Ba e chiar mişto, că în loc să trebuiască să întreţii o conversaţie cât de cât inteligentă cu comesenii, ai timp să mai studiezi o fizionomie , să mai auzi o bârfă la masa din spate, una-alta. E chiar mişto. Azi, de exemplu, se aşează la o masă faţă-dreapta un tânăr (şi proaspăt, bănuiesc, după săruturile pasionale) cuplu, el simpatic la costum, ea drăguţă, cu tocuri cui. De fapt nici n-apucă bine să se dezbrace, că tipu’ scoate din servietă un laptop HP şi-l aşează pe scaun. Aha, intuiesc eu, e prea scund şi îl foloseşte pe post de pernuţă sub fund, da’ cum naiba mă, că doar e d-ală slim, n-are mai mult de doi centrimetri grosime. Aaa, nu mă, stai că mai scoate şi nişte CD-uri (or fi de la Best?). Se dezbracă, comandă, şi hop, el ia repede laptopu’ în braţe, se fâţâie vreun minut să găseasca o poziţie comodă, bagă un CD şi…”Rrrrrroarrrrr”, şi in minte îmi vine celebra siglă Metro Goldwyn Mayer, cu leul care rage în prim plan. Hai mă, cât de idiot să fii, să te uiţi la film într-un restaurant? Da’ na, poate în rest erau prea ocupaţi cu ‘treburile casnice’. Nu mă, v-am păcălit, de fapt se uitau la nişte poze, da’ la un moment dat el a spus “filme”, şi am încercat să-mi închipui cum ar fi fost. Se mai uitau la o poză, se mai lingeau puţin, în fine, ştiţi voi cum e. Am mâncat ca spartu’. N-am lăsat bacşiş, că am platit cu cardu’, şi n-aveam urmă de ban în portofel, da’-mi pare rău, că tanti care m-a servit a fost din cale afară de amabilă. La un moment dat chiar mi-a zis, “Vai, îmi cer scuze că v-am speriat!”, da’ să mor dacă ştiu de ce. Deci pe lângă inocent, mai par şi speriat. Bun.

Clar, e o perioadă în care viaţa mi se pare chiar mişto.

Acestea fiind spuse, văd un somn de nu-i adevărat, e şi normal, în ultimele două zile dacă am dormit patru ore.

Ori m-am tâmpit eu de tot, şi am uitat şi bruma de engleză pe care am ştiut-o vreodată, ori ăştia de la “Best Computers” sunt nişte idioţi.

Păi bine, mă, ultima dată când m-am lovit de el, “best” era un superlativ şi însemna “cel mai bun”. Să vedem.

E cam aşa: mă duc la “Best” să cumpar un blank. Complet neinspirat, recunosc, mai bine mă aruncam dracu’ de pe Unirea Shopping Center , măcar aş fi făcut ceva senzaţie, aş fi apărut la ştirile ProTV de la ora 5 şi pe prima pagină a ziarelor; “living the dream”, carevasăzică. Buuun. Într-o vitrină, 8 exemplare ale aceluiaşi tip de blank-uri stau încolonate frumos, câte două, câte două, ca la armată. Diferenţa e că nu cântă în timp ce merg în pas cadenţat, nu, ele stau cuminţi şi aşteaptă să fie cumpărate. Blank-uri “sky”. “Cum mă, n-ai auzit de <sky>, bă da’ fraier mai eşti, păi tu pe ce lume trăieşti, bă, de nu ştii că sunt printre cele mai bune de pe piaţă?”, ca să parafrazez un prieten priceput într-ale calculatoarelor la fel ca mine într-ale dreptului roman. Sau comercial. 52x hyperspeed. Hyper, frate! Pentru o clipă mă întreb dacă or merge numai în hyperdrive-uri. Swiss made. Ete pula, păi eu vreau blank-uri, bă, blank-uri, nu ceasuri sau bricege. În fine. Îmi mai baleiez privirea şi prin celelalte vitrine, nema alt tip de blank-uri. Bine mă, “sky” să fie, zic eu, ferm convins că am făcut alegerea corectă. Doar “sky’s the limit”. Unde mai pui că sunt şi ieftine ca braga, numai 1.6 RON bucata. Bine, nu ştiu cât o mai fi o bragă acu’, că n-am mai văzut de mult. Sau băut. Revenind. Cum baleiam eu cu privirea prin vitrine, mi se opresc ochii pe nişte kit-uri (da mă, da, ce te uiţi aşa, kit, e în DEX, fir-ai al dracu’ de analfabet) de (re)încărcat cartuşuri de imprimantă, şi îmi aduc aminte că ultima dată când am vrut să printez ceva, mi-a dat o eroare de genu’ “Black cartdrige out of ink”, eu cred că m-a înjurat, v-am zis că nu ştiu engleză. La un moment dat, îmi intră în câmpul vizual, mai bine zis mi-l îngustează, un ochelarist cu faţa plină de coşuri, cu gura laţită într-un zâmbet mai mult sau mai puţin serviabil. “Vă pot ajuta cu ceva?”, mă întreabă el, aproape în şoaptă, cu un glas suav. “Da”, o fac eu pe clientul interesa(n)t, “aţi putea să-mi ziceţi pentru ce model de imprimante / cartuşe sunt kit-urile acelea?”, şi arăt cu degetul nişte cutiuţe roşii de carton, pe care scrie cu caractere de 24 (apreciez eu din ochi), bold, “Canon”. “Păi să vedeţi, alea nu sunt pentru imprimante, sunt pentru fax-uri”. Mă uit mai atent, parca mai scrie ceva pe ele, cu caractere de 20, normal, ce bine că încă mai vad la distanţa aia, n-am nevoie de ochelari deocamdată, “Printer Ink Refill Kit”. Mă las-o dracu’, parcă totuşi faxu’ nu e ca printeru’. Ca imprimanta, pardon. Sau invers. Da’ poate aveau dreptate Sculi şi Maldăr în IcsFails, “nimic nu este ceea ce pare a fi”, nici măcar un kit d-ăsta de imprimantă. Sau de fax. Sau de ambele. Complicat. Îl pun p-ăla să-mi desfacă o cutiuţă, mda, e pentru imprimante toată ziua, ăla bâguieşte ceva “…de fapt sunt pentru imprimantă cu fax”, hai frate, acu’ o dai la întors, păi hotărăşte-te odată, că sunt în pauza de masă şi n-am timp de pierdut. Nu sunt sigur că se potriveşte la cartuşul meu, şi oricum procedura de reîncărcare pare mult prea complicată, ‘nşpemii de paşi, instrucţiuni şi scheme, cred ca mai simplă ar fi o schiţă de motor de Boeing, şi kit-ul conţine doar două refill-uri şi costă 40 RON şi mă gândesc că ma scot dacă-l duc la reîncărcat cu 10 RON. Sau 100000 ROL. Mă, ce ţi-e şi cu denominarea asta, fir-ar ea a dracu’, da’ eu mă gândesc că e şi ea utilă la ceva. Păi dacă vrei să te simţi în bani sau să-ţi uimeşti sau umileşti prietenii cu situaţia ta materială de invidiat, o dai pe ROL, “coaie, săptămâna asta am făcut zece bulioane (ROL, implicit), şi nici măcar nu m-am strofocat prea tare”, dacă în schimb vreunu’ mai sărac, sau doar într-o curentă şi acută criză de bani, are tupeu’ să-ţi ceară unasutămii cu-mprumut, te suceşti repede pe RON, “eu ţi-aş da, frăţicule, da’ nu mai am decat 20 RON cash”. Deci renunţ la kit. “Mersi, mă mai gândesc”, şi îi întind cutiuţa înapoi, “acum daţi-mi vă rog un blank”. “De care?”, întreabă el, absolut natural. Întrebare care mă ia complet pe nepregătite. Mă, acu’ serios, poate chiar am nevoie de ochelari, mai scanez o dată, rafturi, dulapuri, poate mi-a scăpat ceva, canci, nimic în afara celor 8 “sky”-uri. A, mai erau, într-o vitrină de lângă, nişte DVD-RW / +R / -R, da’ alea-s altă mâncare de peşte. “Hai mă”, îmi zic, “poate n-am fost eu prea explicit, şi l-am luat prea repede pe săracu’ băiat, doar mi-am propus ca anul ăsta să fiu mai îngăduitor cu cei din jur”. “Mai aveţi şi altele în afară de acestea?”, îl ajut eu, arătând cu degetul (din nou, sic!) cele opt bucăţi “sky”. Aici fac o mică paranteză, da mă, ştiu că în “Codul bunelor maniere” arătatul cu degetul e considerat un gest reprobabil, da’ dintr-un punct de vedere strict teoretic transmite maximum de informaţie cu minimum de efort. Închid paranteza. Pentru o fracţiune de secundă i s-a destins un rid de pe frunte, l-am văzut clar, semn că a înţeles că era vorba de un CD blank. “Nu, doar ce vedeţi expus”, ridică el nepăsător din umeri. Nu ştiu de ce, dar expresia asta mă scoate întotdeauna din sărite, păi faceţi dracu’ magazin cu auto-servire, măcar să ştim o cestie. “Păi…daţi-mi un <sky> d-ăsta, dacă altceva n-aveţi”. Zis şi făcut. Sau cel puţin aşa ar fi trebuit. N-apuc bine să duc mâna stângă la buzunarul de la spate, după bani, că în mâna dreaptă îmi răsare, ca prin minune, un post-it. De fapt nu e post-it, că n-are lipici, e un pătrăţel de hârtie, dintr-un aşa numit “cub de hârtie”, d-alea din care punem noi la muncă în fiecare lună câte 2-3 pe lista de rechizite , şi din care nu folosim neam, de s-a strâns un munte din care, folosind cu îndemanare lipiciul de hârtie din mai-sus-menţionata listă, s-ar putea construi lejer o vilă cu două etaje. Păcat că hârtia nu e impermeabilă, sau măcar termoizolantă. Oare nu s-ar putea trata cu ceva, din aceeaşi listă, bineînţeles? Temă de cercetare pentru mâine. Revenind, mai rapid decât urmaşii lu’ Speedy Gonzales, care, conform teoriei evoluţioniste a lu’ Darwin, ar trebui sa fie mai rapizi decât Speedy însuşi, vânzătorul îmi pune în mână un pătrăţel de hârtie albastră, cu nişte cifre mâzgălite cu un pix cu pasta pe terminate. Mă uit la el plin de speranţa, recunoscător, o lacrimă se prelinge lasciv din colţul ochiului, şi îmi zic “Asta e, sunt bogat, frate, ăsta tocmai mi-a dat numerele câştigătoare la următoarea extragere 6 din 49!”. Deja mă imaginez în vile, merţane, piscine, femei, muzică, başi, Ibiza, şampanie, pişcoturi, toate se amestecă psihedelic. A, nu, fără pişcoturi, că nu-mi plac. Totuşi, o voce lăuntrică nu-mi dă pace, nu vrea să se bucure de fericirea mea, “bă boule, ala e codu’ produsului, identificatoru’ unic, idiotule!”. Mă trezesc brusc din dulcea reverie; aţi observat vreodată cât de puţin durează lucrurile frumoase? “Duceţi-vă şi plătiţi la casă”, îmi confirmă şi ochelaristu’. Futu-ţi ochelarii mă-tii, păi e frumos, mă, să mă dai jos din minunăţia aia de merţan tocmai când ajunsesem la 200 km/h pe Autobahn? La fel de brusc, am un flashback , eu, ţăran de provincie, pentru prima dată la Spring Time, în Bucureşti, cu foamea-n glandă cât Casa Poporului, dau să mă-nfig în salad bar-ul ce mi se părea pe-atunci atât de apetisant, în timp ce o vânzătoare îmi zâmbea superior, dar îngăduitor, “Uite-l si p-ăsta, ce ţăran!”, probabil că gândea. “Plătiţi la casă, şi reveniţi cu bonul”, mi-a zis pe un ton lămuritor. Hai frate, ce mai proceduri, halal capitalişti, te pun să alergi prin tot restaurantu’, să-ţi vină pofta de mâncare, probabil, bine dracu’ că nu trebuie să completezi şi vreun formular (Vă este foame? [ ] DA [ ] NU [ ] Poate [ ] NS/NR), ceva, în trei exemplare, semnat şi ştampilat, şi să mai şi aştepţi să-ţi fie aprobat. Asta se întâmpla undeva prin ’98-’99, cred. Înapoi in 2006, stau şi mă uit ca prostu’ la bucata aia de hârtie, şi nu-mi vine să cred că sunt într-un magazin de calculatoare, care, vorba aia, vinde 5 calculatoare, 3 TFT-uri, 10 imprimante, 2 switch-uri, 8 plăci de reţea şi vreo 20 de iPod-uri, că tot sunt acum atât de trendy-cool, dacă n-ai iPod eşti un nimeni, nu se uită nici dracu’ la tine, deci vinde toate astea într-o zi, şi încă multe altele, ŞI EU TREBUIE SĂ PLIMB O HÂRTIE CU CIFRE DE LA UN STAND LA CASĂ!? Da’ na, tot e bine, că nu comunică între ei ca indienii, prin intermediul nouraşilor de fum, nu de alta, dar ar exista riscu’ să se asfixieze clienţii. Nu şi vânzătorii însă, ei ar purta preventiv măşti de gaze. Şi cizme de cauciuc, în caz de inundaţie. Nu mă, nu mor să plimb hârtia aia de colo-colo, da’ vorba aia, aveam şi eu pretenţii. Da’ de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Mă duc spăşit la casă, plătesc, primesc bonu’ fiscal, ma întorc la stand, ochelaristu’ dracu’ ia-l de unde nu-i, mă uit în stânga, mă uit în dreapta, mă uit şi-n spate (mai mult preventiv), nimic, parcă-l mâncase pământul. La un moment dat se apropie de mine un coleg, care probabil fusese martor la toată sceneta. “Aţi venit după kit-ul de refill?”. Iniţial am zis că glumeşte, dar m-am înşelat, sau poate doar stăpânea la perfecţie tehnica disimulării; omu’ era de o seriozitate de neclintit. “Nu, (boule!), am venit după blank”, şi îi întind nervos bonul fiscal. Am sperat ca măcar din curtoazie, să-mi dea şi o punguţă d-aia haioasă, cu “Best Computers”. Ţi-ai găsit, ăla n-a făcut o cât de fină aluzie, şi măcar de-ar fi fost la vedere, că m-aş fi autoservit. Îmi venea să strig isteric “Da’ punguţa…punguţa, CÂT E PUNGUŢA!?”. Noroc c-am tirat-o la timp, şi n-au avut ăia timp să ma prindă şi să ma bage în cămaşa de forţă.

Hai că mi s-a făcut şi lehamite sa mai trag vreo concluzie. Şi oricum n-ar avea nici un rost.

Disclaimer (cum dracu’ îi zice mă în română? hai că uşor-uşor o s-o uit şi pe asta…): (aproape) nici un angajat Best Computers nu a fost rănit în scrierea acestui text.

Rânduri ale celor care citesc printre rânduri. O conversaţie telefonică lipsită
de substanţă. Strâng costumul şi dau să deschid uşa. R. mă roagă, ameţită de atâta
WOW, să-i iau ceva de mâncare. Ies, aerul rece mă loveşte în faţă, mă înviorează. Străduţa
ce mă duce în fiecare zi la Diham, cu maşini parcate de o parte şi de alta, cu
un culoar îngust pe mijloc. 100 km/h. Manevre bruşte, impulsive, imprudente. “Sărbători policolore”; ciudată alăturare de cuvinte. Roşu; încă mă mai surprind întrebându-mă unde am greşit. Alung gândul cu o mişcare uşoară a capului; verde. Mall. Las costumul la curăţătorie. Urc, KFC . Un
meniu Variety pentru R. Aceleaşi manevre, de data asta în ordine inversă, mă aduc înapoi acasă. R. sare pe
mine, mai exact pe plasa cu mâncare din mâna mea. Mă închid în dormitor. Mă arunc
în pat. Ascult, uşor amuzat, Keane – She Has No Time. Adorm, pregătit pentru încă o zi oarecare.